Era o seară obișnuită de joi. Aerul mirosea a ploaie veche și a asfalt reavăn.
Mergeam pe jos spre casă, cu ghiozdanul atârnând greoi pe un umăr. Aveam șaisprezece ani și întreaga lume îmi părea prea mică pentru visurile mele.
Visam la ziua în care voi fi adult, liber, independent. Îmi imaginam viața ca pe o autostradă nesfârșită, fără semafoare și fără opriri, doar luminile orașului alergând în urma mea.
Pe o bancă, la marginea unui parc, am zărit un bărbat în vârstă. Stătea drept, cu mâinile împreunate peste un baston de lemn. Privirea îi era adâncă, de parcă asculta ceva ce ceilalți nu mai puteau auzi.
Am vrut să trec mai departe, dar, în clipa aceea, vocea lui m-a oprit.
— Grăbește-te încet, tinere.
M-am întors, ușor iritat.
— Cum ați spus?
— Grăbește-te încet, a repetat el, zâmbind abia vizibil. Se vede că vrei să ajungi undeva.
— Da, vreau. Vreau să cresc. Să pot pleca oriunde. Să nu mai fiu legat de nimic.
Bătrânul a râs scurt, un râs aproape tăcut, plin de resemnare.
— Libertatea, spuse el, e o haină grea. Când ești tânăr, ți se pare că ți se potrivește perfect. Dar când o îmbraci, începi să simți cum te apasă.
M-am așezat lângă el, mai mult din curiozitate decât din politețe.
Avea un chip blând, brăzdat de riduri fine. Ochii îi erau limpezi, dar în privirea aceea era o oboseală adâncă, aproape dureroasă.
— Și dumneavoastră? ați fost liber? am întrebat.
— Am fost, a spus el după o clipă.
Prea liber, poate.
Am alergat după lucruri care luceau frumos, dar nu luminau: bani, carieră, admirația celorlalți.
Am strâns la piept tot ce era de prisos și am lăsat să-mi scape ce era esențial.
Timpul, dragul meu, e un hoț răbdător. Nu ți-l fură dintr-o dată, ci puțin câte puțin, până când te trezești că ți-a luat totul.
Am zâmbit ușor.
— Sunteți filozof, se pare.
El a dat din cap, negând.
— Nu. Sunt doar un om care a înțeles prea târziu.
Tăcerea s-a lăsat între noi. Păsările se pregăteau de somn, iar cerul prindea nuanțe reci de violet.
Mi-am scos telefonul, atras de reflex.
Bătrânul a privit ecranul și a murmurat:
— Vezi? Acolo îți este lumea acum.
Cifre, lumini, imagini. Totul e închis într-un dreptunghi de sticlă.
Voi numiți asta progres. Eu o numesc pierdere.
Am ridicat privirea spre el.
— Dar vremurile se schimbă. Nu mai poți trăi ca altădată.
— Nu e vorba despre vremuri, spuse cu o voce caldă, ci despre om. Despre ce lasă în urmă.
Am văzut oameni care au câștigat tot ce și-au dorit și au rămas goi pe dinăuntru.
Și am văzut oameni care n-au avut nimic, dar au trăit bogat.
Diferența o face timpul: cum îl trăiești, nu cât îl ai.
S-a oprit o clipă, apoi a adăugat:
— Când eram de vârsta ta, îmi doream să cresc cât mai repede. Să scap de sfaturi, de reguli, de dependențe.
Acum, dacă aș putea, aș da totul pentru o oră din tinerețea mea. Pentru o clipă în care să nu știu ce urmează și să nu-mi pese.
— Sunteți un om trist, am spus, fără să gândesc prea mult.
El a zâmbit.
— Nu. Sunt un om împăcat. Dar împăcarea vine mereu după ce ai pierdut ceva ce nu se mai întoarce.
A scos din buzunar o monedă veche, cu marginile tocite.
— Ține-o, mi-a spus. Ca să-ți amintești că timpul nu se câștigă. Se trăiește.
Am luat moneda și am plecat, privind o clipă înapoi. Banca era goală.
Anii au trecut. Am crescut. Am muncit. Am alergat după recunoaștere, după bani, după locul acela pe care credeam că trebuie să-l ocup în lume.
Și într-o seară, la aceeași oră, pe aceeași stradă, m-am oprit.
Părul îmi era alb, iar bastonul mă sprijinea discret. M-am așezat pe banca de lemn, în locul unde îl întâlnisem odinioară.
Vântul aducea miros de ploaie.
Atunci am văzut un tânăr care mergea grăbit, cu telefonul în mână, cu acea nerăbdare neliniștită a celor care cred că timpul le aparține.
Am zâmbit și am spus, aproape în șoaptă:
— Grăbește-te încet, tinere.
S-a întors mirat.
— Poftim?
— Grăbește-te încet. Ți se vede în ochi că vrei să ajungi undeva.
Și, în clipa aceea, am înțeles.
Timpul nu e o linie. Este un cerc.
Tot ce trăim se întoarce, mereu, la început.
Uneori ne întâlnim pe noi înșine fără să știm, la granița dintre ce am fost și ce urmează să devenim.
Și am simțit, pentru prima dată, că drumul meu se închisese.
Nu acolo unde se termină viața, ci acolo unde se repetă.